Gogu Kaizer

Nu mai ştiu exact cum am ajuns să-i cunosc pe Relu, Moise şi O’Creck. Dacă-mi amintesc bine, îşi luase Moise calculator şi am fost “sumonat” să-i instalez un Windows. Apoi să-i mai aduc jocuri, filme şi muzică. Apoi să-i instalez din nou Windows-ul, pentru că ştersese tot folderul “System”. Apoi să-i aduc din nou muzică. Apoi să-i instalez din nou Windows-ul, pentru că tocmai a aflat el ce face “format c:”. Apoi să-i fac cadou un Windows, ca să nu mă mai streseze.

De fiecare dată când manevram ceva la calculatorul acela, ne cinsteam cumsecade. Într-una din nopţile de vară în care ne cinsteam cumsecade, am rămas fără ţigări. Nerăbdători din fire, am plecat toţi patru în căutare de tutun prin bezna cătunului ăluia. Pe drum nu era nici ţipenie de om, şi asta pentru că oamenii gravitau în jurul băruleţelor sau magazinelor deschise până târziu în noapte. Un astfel de magazin era şi cel al lui Nelu, vis-a-vis de şcoală.

Când am ajuns în zonă, O’Creck s-a oferit să intre să întrebe despre ţigări, în ideea de a evita să ne bulucim toţi în cazemata aceea pe care Nelu o numea magazin. Drept urmare, noi trei am rămas pe-acolo, bălmăjind ceva despre câtă bere băusem şi stând cu ochii pe O’Creck, aşteptând semnul de “n-are, bă”. Doar că semnul de “n-are, bă” n-a fost cel pe care îl aşteptam noi. Nelu începuse să ridice tonul la O’Creck, O’Creck să se încrunte, Nelu să se ridice de pe lada de bere pe care stătea, O’Creck să facă un pas în faţă, Nelu să ia o sticlă de bere la 0,5… Apoi a urmat o scenă de două secunde care ne-a trezit puţin: Nelu i-a spart sticla în cap lui O’Creck, iar O’Creck, fără să se clintească după sticla primită cadou fix în “creieri”, l-a întins pe Nelu lângă lăzile de bere dintr-un pumn.

O’Creck a ieşit apoi afară şi ne-a zis că n-are ţigări. Între timp, Nelu intrase în casă (magazinul era în propria-i curte) şi a ieşit cu un cuţit. Moise, când l-a văzut, a demarat instant cu 34 km/h către curtea acestuia şi, dintr-o mişcare, s-a înălţat în mâini pe gard, ţinându-se drept ca şi gardul respectiv. Greşeala a fost că acea “dintr-o mişcare” nu prea a fost gândită până la capăt şi înălţat fiind pe gard, a zis că e ok să înceapă aselenizarea. Aşa că a început să se aplece. Şi s-a aplecat, ţinându-şi în continuare corpul foarte drept, până a ajuns de partea cealaltă a gardului. Invers. Apoi, la fel de brusc cum s-a înălţat, a căzut. Fix în cap. Pentru câteva secunde, a rămas acolo. Apoi s-a ridicat rapid şi, văzându-se pe partea cealaltă şi realizând că manevra n-a mers cum se aşteptase, a sărit înapoi şi s-a urnit către noi, mergând puţin oblic.

După ce mergi mai bine de un kilometru în linie dreaptă, te loveşti brusc de o curbă uşoară la dreapta, într-o vâlcea mică, şi realizezi că ai intrat în Sat. Nici nu apuci să observi fastuosul indicator care îţi urează un cât se poate de rece “Bine aţi venit”. În câţiva paşi ajungi la troiţă şi, implicit, la singurul parc din localitate. Odinioară, chiar era parc. Chiar erau destule “comedii” cât să ţină hipnotizaţi, în fiecare după-amiază, puştanii care adormeau devreme. Acum numai numele a rămas din el. Scopul a devenit mult mai nobil - loc special neamenajat pentru vaci, în vederea îndeplinirii în condiţii de maximă securitate a acţiunii de păscut. Iar pentru asta era loc destul, dat fiind faptul că puţinele “comedii” au căzut pradă furiei vandalilor participanţi ai primei părţi a Mişcării de Vândut Fiare în Scopul Procurării de Puteri Supraomeneşti. Părăsit, trist şi, pe alocuri, duhnind a baligă, parcul - ce nu avea mai mult de 300 de metri pătraţi - a adăpostit pe timpuri, noaptea, la cea mai întunecată umbră pe care o putea oferi, nenumărate deflorări. Se spune că o anumită mândră a fost deflorată de mai multe ori. În aceeaşi noapte. Pe lângă toate acestea, acest loc’şor de remarcabil interes marchează şi prima bifurcaţie plictisitoare a drumului din Sat - în dreapta şoselei porneşte unica, irepetabila şi concreta Uliţă a Copilăriei.

De la parc, drumul aleargă în continuare la fel de drept ca înainte de vâlcea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În dreptul şcolii face un aproape neimportant viraj către stângă, dar îşi revine 20 de metri mai departe, parcă trezit din beţie. Şcoala nr. 1 din sat redefinea noţiunea de “campus” sau, mai bine zis, o inventa pur şi simplu în România. O curte enormă cuprindea în vasta-i mărinimie o mică livadă, un teren de handbal, unul de fotbal, un mic teren agricol pentru probele practice - în care se plantau ceapă, roşii sau orice alte legume ce puteau fi însuşite cu uşurinţă de oricine ar fi făcut o vizită nocturnă în momentul propice - instituţia propriu-zisă şi, la 100 de metri de ea, către şosea, “expansiunea” sau corpul cu laboratorul de fizică şi sala de sport. Ascuns vederii trecătorilor era un mic teren de tenis, chiar în spatele sălii de sport, perfect pentru şedinţele de poker sau barbut din verile nesimţit de calde. Odată cu desfiinţarea parcului, curtea şcolii a înlocuit cu mândrie şi de 10 ori mai bine precedentul creat de parc. Adăpostul oferit de mica livadă întrecea orice perfecţiune pe care Satul o putea oferi.

Personaj 10 - Popică

Numele i se trage de la profesia scursurii umane de ta tatălui său, care e popă. A fost alintat aşa încă din primii ani de educaţie, însă chiar şi astăzi mimează o grimasă când îl strigă cineva aşa. Viitorul îi fusese stabilit de atunci - urmează să-i ia locul tatălui său pe “tronul” bisericii, drept pentru care s-a înrolat la cursurile unei înalte şcoli din domeniu. Acum este bolborositor pe lângă scursura umană de ta tatăl său, care îl va învăţa cum să se tocmească pentru preţul unei înmormântări, cum să scuipe morminte în timpul slujbei, cum să vină beat mangă, muci, rangă, plop la oficierea unei nunţi şi cum să facă “glume” cu diverşi copii, ai căror mame au încredinţat secrete întunecate şi apăsătoare reprezentantului divinităţii.

Moment 1

Vizibil inconştient de cantitatea enormă de prostie pe care o posedă, Popică a aspirat întotdeauna la statutul de “jmeker” încercând să stea cât mai mult timp de calitate cu băieţii mai mari, care dominau pe-atunci bursa locurilor de “jmekeri”. Aceştia îl acceptau dintr-un singur motiv, destul de logic şi rezonabil: Popică primea procentul lui din şpaga pe care o lua scursura umană de ta tatăl său.

Aşadar, în seara unei sâmbete înnăbuşitoare de vară, Popică şi gaşca se pregăteau să plece la o discotecă obosită din Dăiţa [locaţie de importanţă crucială, ce urmează a fi detaliată pe larg într-un viitor post], localitate populată pe ici, pe colo, de fete sclipitoare [da, le sclipeau ochii în creieri când vedeau maşina de la volanul căreia coborai, iar dacă te împiedicai în drum spre ele şi-ţi cădea întâmplător, din buzunar, portofelul gras ca porcul de Crăciun, riscai să orbeşti]. Neavând permis, Popică era pasager. Având, însă, banii, era pasagerul care întocmea traseul din acea seară. Acea seară s-a dovedit a fi foarte specială pentru Popică. Începând promiţător prin aderarea sa la un grup de fete, continuând cu impresionarea uneia dintre ele [pe care de fiecare dată, înainte să ajungă acolo, o numea "norocoasa"], culminând cu a petrece împreună un timp destul de scurt pe o bancă ascunsă vederii, a ajuns la momentul în care fiul rătăcitor a decis că e timpul să se întoarcă acasă.

Cu mersu-i turmentat, Popică a început căutarea prietenilor săi dragi. Nu mică i-a fost surprinderea când, după ce a răscolit toată discoteca, a realizat că maşina ce l-a adus acolo lipseşte cu desăvârşire. Cu greu reuşind să formeze un număr de telefon, Popică a căzut pradă disperării. Din relatările martorilor [mai precis a şoferului], se pare că gaşca veselă, văzându-se cu un rezervor plin drept cadou din partea lui Popică, a hotărât să petreacă acea seară într-un loc mult mai select, lăsândul pe “bietul” Popică să se milogească la toţi cei care aveau un permis de conducere. Cei care l-au refuzat s-au lovit de blestemele fulgerătoare ale unui fiu de popă rural, blesteme ce vizau rudele apropiate ale celor cu mintea înceţoşată de diavol, iar el, la rândul lui, de şuturile acestora. Neavând altă soluţie, Popică a pornit agale, la pas, către casă. Nu s-a învăţat minte, însă. A mai umblat cu acei “prieteni” ai lui destulă vreme, dar de fiecare dată şi-a luat măsuri de precauţie. Cu toate astea, a mai venit de 2-3 ori acasă pe jos…

Moment 2

În redundantele momente în care sora lui Popică - Adriana - a observat cu coada ochiului că încep să-i crească ţâţele, a început să poarte numai bluze care-i evidenţiau noile calităţi tocmai dobândite. Fiind fiica unei scursuri umane unui preot, avea şi ea un procent din şpaga tatălui ei luată de la înmormântări. Drept urmare, nu era interesată deloc de preţul unui lucru - îl voia şi, de obicei, îl obţinea. Fiind destul de simpatică - poate prea simpatică pentru acea zonă - învăţase cum să zâmbească. Desigur, de câte ori trecea pe stradă, toţi holetii îi făceau invitaţii la diverse evenimente precum tăiatul unei găini sau cumpăratul unei perechi de cizme. Alţii, mai îndrăzneţi, îi povesteau chiar scenarii care implicau participarea ei într-un mod crăcit.

Ajungând şi la urechile lui Popică aceste lucruri, acesta a realizat instant că poate fi un frate mai mare corect şi a încercat să se implice în protejarea surioarei sale. Numai că surioarei sale îi plăcea la nebunie să se simtă dorită, chiar şi de către nişte purtători de izmene, şi l-a îndepărtat rapid pe Popică din anturajul ei. Lăsând mereu impresia, în discuţiile cu potenţialii “iubiţi”, că şi ea ar vrea să petreacă impreună cu respectivul o seară romantică pe o bancă ascunsă vederii în scopul de a chicoti frenetic şi stupid şi de a se supăra de fiecare dată când respectivul i-ar fi atins “din greşeală” mândrele podoabe de mărimea unor mere storcite, Adriana a început să-şi formeze o părere foarte bună despre abilitatea ei de a pune stăpânire pe mintea unui flăcău.

Ceea ce a dus la un eveniment de anvergura unei clisme: într-o seară, Adriana a fugit de acasă împreună cu un, până atunci, inofensiv băiat. Câţiva băieţi cu intenţii admirabile şi oneste l-au anunţat pe Popică. Acesta, într-un exces de zel, s-a gândit că va rezolva situaţia prin forţele proprii şi că astfel Adriana va fi mustrată. Eventual, procentul ei de şpagă va fi fost transferat în contul său de studii. După ce şi-a alarmat părinţii, Popică i-a asigurat că, până ce cocoşul va anunţa răsăritul, Adriana va fi acasă, bătută [de el] şi nefutută [slabe şanse, Popică a ratat momentul]. Mobilizând o turmă întreagă de 3 derbedei, Popică a cutreierat toate barurile, cafenelele, restaurantele, pubelele, şanţurile şi balcoanele de la parter întâlnite în cale. Neavând rezultate şi convins că situaţia va trage rapid în jos demnitatea-i şi-aşa împrumutată, Popică a hotărât să se oprească într-un bar, alături de cei 3, şi să-i recompenseze pentru efortul depus. Toată noaptea. De toţi banii.

Întorcându-se acasă înainte de răsăritul soarelui, Popică a căzut învins pe banca din faţa porţii sale. Peste Adriana şi flăcăul ce-o “răpise”, într-un moment de infinit romantism umed. Cei doi s-au speriat, iar Popică a început să sforăie. Peste ei. Nu-şi mai amintea cum a ajuns la el în pat şi de ce a dormit îmbrăcat, însă îi mulţumea lui Dumnezeu că de data asta nu a făcut pe el. Ulterior, după ce s-a trezit, a aflat că Adriana a ajuns acasă la nici un sfert de oră după ce el plecase. A rezolvat repede situaţia cu părinţii ei, care s-au liniştit imediat. Abia după aceasta a folosit ieşirea ei secretă, care nu face zgomot: fereastra camerei sale.

Personaj 9 - Ferdi

Un negru din tribul Zom Gwtfl Olrofl + o româncă dornică de trăit pe spinarea unui negru din tribul Zom Gwtfl Olrofl = Ferdi. Destul de mulatru de felul lui, Ferdi a fost deseori ţinta unor glume seci cu ţigani. Fiind o aşchie nereuşită de om, Ferdi se făcea întotdeauna remarcat prin tupeul său de vânător cu care a fost înzestrat de la tatăl Naturul. Coleric şi exhibiţionist, nu-şi punea niciodată problema că face glume deplasate sau că enervează celelalte persoane doar prin simpla prezenţă. Dar să trecem la cele două momente, care, după părerea mea îl descriu cel mai bine.

Moment 1

Ferdi e din Bucureşti. Tot venind la ţară, la bunica lui, şi-a făcut destul de multe cunoştinţe acolo [nu neapărat prieteni]. Holtei fiind, a început perioada de încurare. Şi-a tras, într-un final, o gagică - o anume Mihaela. Din Giurgiu. Destul de clar faptul că se vedeau foarte rar. Mihaela a fost automat acceptată în grupul lui de cunoştinţe cu care îşi pierdea mai tot timpul liber. În acest grup, un oarecare Cătălin învăţa la un liceu situat destul de aproape de liceul în care învăţa Mihaela. Îndeajuns de aproape cât cei doi - Cătălin şi Mihaela - să-şi poată petrece 10 minute din pauza de 15 împreună. Îndeajuns de aproape cât Cătălin să o poată aştepta pe Mihaela seara, când aceasta ieşea de la ore, şi să o conducă acasă. Eventual să se mai oprească şi la un suc. Cred că se subînţelege continuarea: 5 zile pe săptămână, Mihaela era cu Cătălin, 2 zile - cu Ferdi.

Desigur, într-un oraş mic e inevitabil să nu te întâlneşti cu cel puţin două persoane cunoscute într-o oră. Indiferent unde te-ai duce. Drept urmare, cei doi au fost văzuţi împreună de către diverşi indivizi şi, într-un final, i-a fost adusă la cunoştinţă şi lui Ferdi vestea cea mare. A urmat un week-end cu o seară de sâmbătă cel puţin hilară. Pentru mine şi restul “out side”-erilor. Ferdi, la barul local, turna pe gât o licoare magică ce urma să-i dea puteri supranaturale în luarea unor decizii fundamentale legate de viaţa lui. Cătălin, întreg la minte, tocmai îşi făcea apariţia. După un salut şi două-trei înjurături scurte, Ferdi a început să-l alerge pe Cătălin prin tot satul. Probabil cu intenţia de a-l mângâia pe creştet. Împleticindu-se ca un balerin în comă, Ferdi nu a reuşit să evite un semn de circulaţie dintr-o zonă slab lumiată şi l-a îmbrăţişat cu toată dragostea. Înduioşat de mişcare, Cătălin s-a întors să vadă ce s-a întâmplat, moment în care Ferdi reuşeşte, dintr-o mişcare, să ia un băţ de pe jos şi să arunce cu el spre Cătălin. Speriat, acesta se adăposteşte la Romeo în curte. Timp de o oră, am auzit un singur schimb de replici:

“Hai ieşi afară, să stăm de vorbă!”

“Da’ vino tu încoace, dacă eşti jmecher!”

Şi, câteodată, un “Bă, dacă vă omorâţi la mine în curte, vă ia mama dreacu’!”

Într-un final, spiritele s-au calmat, cei doi s-au îmbrăţişat, iar Cătălin i-a promis lui Ferdi că se dă la o parte din calea fericirii lor. L-a asigurat că a stat preţ de doar 5 cutii de prezervative… O nimica toată, la care renunţă de dragul prieteniei dintre ei. Că aşa fac prietenii…

Mâine trebuie să fiu mult prea matinal, aşa că bălăria asta va urma cu cel de-al doilea moment, în care aflăm cât de bine poate manevra Ferdi un cuţit când e beat. Văd că începe să-mi devină un obicei…

A zis-o prea bine Kat aici. Are dreptate. Blogul ăsta are alt drum faţă de celălalt, aşa că, zic eu, are nevoie de mai multă atenţie. Nu ştiu dacă se vede, dar vă zic eu că primeşte. Acuma, recunosc, sunt ditamai tuta şi ador să lenevesc - acesta-i şi motivul pentru care apar posturi aici o dată la 10 ani. Însă direcţia în care se îndreaptă e cea pe care i-am dorit-o. Ok, dacă tot m-am urnit…

Moment 2

Într-o seară, la vreo două luni după primul moment, gaşca băieţilor care ştiu ce înseamnă greutăţile vieţii era adunată în faţa magazinului Zidarului. Tocmai plecam de la Romeo când am fost invitaţi să ciocnim o bere în cinstea unuia dintre ei, care, în acel moment, era mult prea îndoctrinat de bere ca să nu considere orice trecător unul din cei mai buni prieteni ai săi. Pentru că oricum nu aveam ce face, am zis să facem şi noi parte, pentru 10-15 minute, din decorul trist descris în primele rânduri.

Deja se înnoptase, însă. Singurul bec sortit să lumineze o porţiune restrânsă din stradă pâlpâia nervos, parcă iritat de ţânţarii ce-i dădeau târcoale. În frustrarea sa, arunca o lumină gălbuie, plăpândă, şi asupra magazinului în faţa căruia eram adunaţi. Hohote stridente spărgeau liniştea pustietăţii. Chemat parcă de ele, apăru Cătălin. Prieten bun cu Ferdi la acel moment, desigur. N-am ajuns la jumătatea celei de-a doua sticle ce-o-ncepusem, că nou-venitul o terminase deja pe-a treia. De Ferdi nu mai zic. Plutea. În ideea de a impresiona publicul, Ferdi scoate un briceag destul de bine lucrat şi începe cîteva poveşti despre cât de bine l-a mânuit el în câteva situaţii primejdioase prin Ferentari. Nu termina, însă, niciuna. Începea cu “Bă, erau ăia… şi eu l-am scos.” şi se oprea.

Simţindu-şi ameninţat skillul de “jmekerie”, Cătălin solicită briceagul pentru a face o demonstraţie convingătoare a talentului său în mânuitul obiectelor contondente. Ferdi refuză, Cătălin prinde briceagul de lamă, cu partea ascuţită îndreptată spre el, Ferdi îl trage uşor către el, Cătălin insistă cu un “Dă, bă, şi mie, că nu mori”, Ferdi strâmbă botul, apropiind briceagul de el, Cătălin nu-i dă drumul şi-l trage spre el în acelaşi timp în care Ferdi îl eliberează ofuscat, acompaniat de un “Na, băga-ţi-l-ai în…”. Pentru o secundă, toţi am rămas de piatră. Cătălin era la pământ, briceagul pe lângă el, gaura de la briceag în el. Nu se mai ştie cine a chemat salvarea. Ce se mai ştie, însă, sunt:

• Ferdi deja bocea şi-şi blestema vezica
• Cătălin plângea după mă-sa
• Vreo doi indivizi habar n-aveau ce se întâmplă şi jucau în continuare table
• salvarea a venit în 10 minute
• Cătălin a fost doar înţepat, însă i-a curs destul sânge cât să declare că l-a văzut pe Iisus
• eu nu mi-am terminat berea

Ferdi a plătit o amendă şi spitalizarea lui Cătălin. Sunt la fel de buni prieteni şi în ziua de azi. Mihaela şi-a găsit un al treilea gagic, între timp, cu care să bănănăie pe la facultate. Asta nu înseamnă că nu mai e cu Ferdi. Şi cu Cătălin. Înseamnă că e un bun manager, care ştie cum să facă un super planing şi cum şi unde să aloce resurse. Eu încă habar n-am cine a fost sărbătoritul în acea seară.

Personaj 8 - Oana Ioana

Adică sfânta. Nici nu ştiu de unde să încep. Hai să o luăm cronologic. Oana Ioana a fost cu mine în clasă, în generală. Cu alte cuvinte, o cunosc dinainte să-i crească ţâţele. Care, între noi fie vorba, n-au crescut cine ştie ce. În misiunea ei de sfântă, Oana era ajutată enorm de meclă. Nu era frumoasă, dar avea o expresie a feţei care te convingea de cum o vedeai că e cea mai nevinovată fată pe care o cunoşti. În misiunea ei de fiinţă umană, Oana nu era ajutată de creier. Cu un amar regret mistuit de nepăsare recunosc că toţi o consideram [şi o considerăm, desigur] “înceată”. Ca să citez un prieten “e proastă de pute pământul sub ea”, ce să mai. Puternic mânată de o ambiţie inexplicabilă, Oana nu înceta să demonstreze tuturor calitatea asta a ei. Care, se pare, era cea mai pregnantă şi care, paradoxal, scotea din orice situaţie în care ar fi putut fi acuzată de ceva rău.

Moment 1

În toiul adolescenţei, serile de vară le petreceam cu gaşca de pe stradă pe la fiecare dintre noi. Ne adunam într-un loc şi nu ne mai mişcam de acolo până dimineaţa. Ca şi ceilalţi “derbedei” din sat, ştiam cu toţii cam pe unde aveau loc alte astfel de adunări. Şi, desigur, la rândul lor, ceilalţi ştiau despre locaţiile noastre. Într-o seară, ne-am strâns la Didi acasă. Dă-i cu un suculete, dă-i cu o bere, hai să ne uităm la un film, etc. etc. Oanei i se pusese pata pe un flăcău din alt cartier. Ăsta a aflat de treaba asta şi venea după noi aproape în fiecare seară, mirosind că e rost să-şi tragă şi el gagică. Oana însă făcea pe inabordabila şi pe necuceribila. Îmi venea să-mi tai venele de fiecare dată când auzeam “Ştii, Ştefan, eu vreau doar să fim prieteni”. După ce pleca ăsta, discuta cu celelalte fete: “Ai văzut, fată? Vaaaaai, nu cred ca mai rezist! Şi ce frumoooos eeeee!”. Îmi era greu să înţeleg de ce era cretină. Timp de o săptămână, omul a tot venit şi a prestat despre vrăjeală cum a ştiut el mai bine. Oana însă nu s-a lăsat. Când băiatul a văzut cum stă treaba, plictisindu-se de atâte figuri, a încetat să mai discute cu ea despre politică şi fizică cuantică şi a trecut mai departe, facând avansuri unei prietene de-a Oanei. Pentru a arăta ea cât e de pricepută, bună prietenă, maestru într-ale cupidonismelor, i-a propus fetei respective: “Vrei să-ţi fac vrăjeala cu Ştefan?”. Normal că fata a acceptat. Nici una, nici alta, zbang! “Ştefan, Mihaelei îi place de tineeee…”. Românu’ s-a dus la Mihaela, a stat puţin de vorbă cu ea şi peste o jumătate de oră erau undeva în umbre, făcând ce făceau ei acolo. Nu sex, dracului, că erau la 2 metri de noi. Se pupau pe obraz. Când cei doi s-au retras, Oana s-a aşezat pe un scaun şi şi-a aruncat o privire lungă şi contemplativă pe fereastră. A stat aşa vreo 5 minute. Faza următoare am regretat-o câţiva ani buni, dezvoltându-mi chiar complexe şi frică de calorifere. M-am dus eu la ea s-o întreb ce are, dacă este ok, astea. Am fost lovit frontal de o avalanşă de fraze de genul “A, Mihaela aia e o curvă! Ce, nu ştia că mie îmi place de Ştefan?” şi “Nu mai am ce discuta cu ea toată viaţa!”. Eşuam grav în a înţelege logica pe care a urmat-o ea în toată aventura asta şi concluziile pe care le-a tras de pe urma ei. S-a certat cu Mihaela zdravăn, dar s-au împăcat după o săptămână sau doua. ce mă amuză pe mine e că Mihaelă e şi acum împreună cu Ştefan.

voi continua altă dată cu asta, că mi-e prea somn

Adică acum.

Moment 2

Cred că ăl mai tare legat de Oana. Se-ntâmpla acum vreo 4 ani, dacă nu-mi face memoria figuri [am memoria cam scurtă - la fel ca mama; bine, să nu-nţelegi acuma că mama e scurtă]. Ne întorsesem într-o sâmbătă noaptea de prin plimbări nocturne prin oraş, cu maşina Breazului, desigur. Eram eu, Breazu, Didi, fracmiu şi Oana. Pe Oana o pescuisem de pe drum.

Am ajuns în faţa garajului lui Breazu şi, vară fiind, am mai stat la o bere la cutie, lângă maşină. Noi ştiam de pe-atunci că berea la cutie e mai de gaşcă, desigur. La un moment dat, Oana se trezeşte că “Eu mă duc acasă, hi, hi, pa, pa!”. Ok, du-te, binecuvânta-te-ar, du-te. La nici 5 minute, frate-meu cică “Bă, hai că am plecat şi eu”. Mă trage mai deoparte şi-mi zice “Bă, dă-mi şi mie un prezervativ”. Mă uit neîncrezător la el şi îi amintesc una din regulile de călătorie cu maşina Breazului: “Bă, stii bine unde se ţin prezervativele aici. Intri în maşina Breazului, desfaci capacul de la volan şi aur, frate!”. Fără să stea pe gânduri, face manevra de aprovizionare şi se face nevăzut. Mă întorc la Breazu şi Didi, care discutau aprins despre “şăibi şi bujii”.

Câteva ore mai târziu mă lăfăiam dormind cu spume la gură. Aud ca prin ceaţă un strigăt şoptit. Deschid neinteresat ochii: frate-meu băgase un cap pe uşă şi bâzâia un “bă” rânjit la fiecare 5 secunde. Văzând că m-am trezit, n-a mai aşteptat să-l mai întreb ceva şi-mi dă motivul pentru care belea fasolea la mine: “Ăă, am făcut sex cu Oana”. În timp ce îmi imaginam că râd, i-am replicat: “Blargh, lasă că-mi povesteşti mâine dimineaţă”

Astăzi, Oana duce o viaţă lipsită de griji pe spinarea unui inconştient, aşteptând un copil. Am fost cu ea în clasă în generală şi o singură concluize am tras: era proastă, frate. Dar s-a descurcat.